Cartea vie a mănăstirii păstrează cu litere de foc în sufletele celor 60 de călugăriţe păstorite azi de Maica Stareţă, stavrofora Melitina Buganu, amintirea unui alt personaj legendar din ierahia eternă a BOR, Cuviosul Paisie Velicicovschi (1722-1794), cel care a adus un duh de înnoire în viaţa monahală şi a fost aici stareţ timp de 12 ani.

Alexandru Ivasiuc afirmă despre Paisie, tot în romanul Interval-, din el se trage, prin intermediul unui lung lanţ, însuşi Dostoievski, amănunt extrem de interesant, pe care nu l-am putut însă confrunta, până în prezent, cu documente semnificative în acest sens. Cuviosul Paisie, înrudit se pare cu neamul Cantemireştilor, s-a născut în 21 decembrie 1722 în Poltava (Malorusia), şi după ce a urmat Academia Movileană de la Kiev, de la vârsta de 17 ani rătăceşte prin mai multe schituri şi mănăstiri timp de 7 ani, stabilindu-se în 1746 la Mănăstirea Pantocrator de la Muntele Athos.

În 1763, Paisie vine în Ţara Moldovei cu 64 de călugări şi ia în primire Mănăstirea Dragomirna, unde vieţuieşte până la 14 octombrie 1775, când pleacă la Mănăstirea Secu, ajungând în final stareţul Mănăstirii Neamţ. La Dragomirna, unde formează o obşte de 350 de călugări moldoveni, slavi şi greci, traduce cărţi patristice în lungile nopţi de iarnă şi reformează viaţa monahală, impunând în primul rând ca slujbele în cele trei limbi să respecte tipicul Sfântului Munte Athos. Cuviosul Paisie a scris o pagină de neuitat în istoria Bisericii Ortodoxe Române, la care s-au adăugat faptele duhovniceşti şi cărturăreşti din zona Neamţului.

Privind în urmă, putem afirma că încercarea temerară a ctitorului Mănăstirii Dragomirna, de a depăşi limitele umanului, nu a fost în zadar. Opera sa în piatră, metal, culoare şi slove continuă să sfideze Timpul şi să şocheze, la fel ca în momentul inaugural, numeroşii vizitatori ai acestei nave cu broderii celeste putând percepe uneori, în umbra sa răcoroasă, făptură de abur a unui cal înjunghiat, epitaf al renunţării la viaţa profană din tinereţe.

Constantin Severin – Imperiul Sacru.

Mănăstiri şi biserici din nordul Moldovei

Pe aceiaşi temă:

Mănăstirea Dragomirna

Mănăstirea Dragomirna, o şcoală de artă şi spiritualitate creştină

Un Cristofor Columb închis într-o mănăstire

Şcoala de artă şi spiritualitate creştină de la Dragomirna

Un inedit mit al sacrificiului, sugerat cumva şi de una din miniaturile lui Anastasie Crimca, pluteşte ca nişte nori sângerii peste zvelta şi neobişnuita navă zidită la 12 km nord-est de Suceava. Se spune că fostul postelnic Anastasie, comandant al oastei lui Petru Şchiopul, s-a îmbrăcat într-o zi în ţinută de războinic, a încălecat calul său preferat şi, în plin galop, l-a înjunghiat cu hangerul direct într-una din artere, iar în locul în care frumosul animal a căzut mort, a înălţat temerara sa viziune de piatră.

Mai întâi a ridicat, în anul 1602, cu sprijinul rudelor sale, logofătul Lupu Stroici şi fratele său, vistiernicul Simion Stroici, Biserica Schitului, cu hramul Sfinţilor Enoh, Ilie şi Ioan Teologul, într-o frumoasă poiană cu un lac odihnitor ca o rugăciune în apropiere, cu pâlcuri de brazi şi stejari. Biserica mare, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, începută în perioada în care era episcop de Roman şi sfinţită în 1609, este înnoitoare pe mai multe planuri în arta sacră veche, în primul rând în privinţa proporţiilor şi a elementelor decorative.

Energicul Anastasie Crimca nu s-a mulţumit să fie un ctitor pasiv, ci a fost în acelaşi timp arhitect şi inginer de şantier, sculptor în piatră şi chiar pictor sau simplu lucrător, aşa cum a fost de altfel în decursul vieţii sale zbuciumate şi caligraf, miniaturist, tipograf artistic de cărţi bisericeşti, teolog, înalt prelat (episcop şi mitropolit), om politic, diplomat, înalt dregător (spătar şi postelnic în vremea lui Petru Şchiopul), militar şi poliglot, un veritabil uomo universale al Renaşterii. Eram in epoca descoperirilor geografice, iar Anastasie Crimca nu era decât un Cristofor Columb închis într-o mănăstire, cu nostalgii transformate în piatră, afirma prozatorul Alexandru Ivasiuc (cel care a petrecut multe veri în apropierea mănăstirii pentru a lucra la cărţile sale), în romanul Interval (1968).

Farmecul bisericii, care nu te îndeamnă la o contemplaţie odihnitoare, ci la una avântată, e dat şi de asimetria dintre lăţimea de numai 9,5 metri şi înălţimea de 42 de metri, sau dintre corpul de o înălţime copleşitoare şi turla mică, cu o decoraţie exuberantă. Noutăţi sunt şi soclul orânduit în trepte, înălţarea treptată a încăperilor de la pridvor la sfântul altar (şapte trepte, cifră simbolică), bogata reţea de nervuri de piatră din căuşul boitelor, ingenioasa şi variata decoraţie a turlei cu motive florale de origine caucaziană, brâul-torsadă de provenienţă muntenească, incitant element decorativ care împarte faţada în două registre sau se înlănţuie ca nişte liane şi gânduri de piatră în naos şi în sfântul altar.

Bolta pridvorului este o adevărată simfonie de semicercuri în granit, întretăiate de ornamente radiale cu mici scuturi heraldice. Pronaosul dreptunghiular are deasupra două calote inegale, cu un decor de asemenea rezultat din încrucişarea nervurilor sub forma unei pânze de păianjen, iar în naos şi sfântul altar se mai păstrează pictura în frescă originală, opera zugravilor Crăciun, Ignatie, Mătieş şi Grigorie.

Cea mai bine conservată frescă este Înălţarea Domnului Iisus Hristos de pe bolta sfântului altar, o viguroasă compoziţie în care domină culoarea roşie. După 1620, au fost adăugate puternicele şi masivele turnuri de apărare, sprijinite în exterior de contraforturi. Pe laturile de vest şi de nord ale incintei se înalţă casele egumeneşti şi chiliile călugăreşti, reclădite în locul celor vechi la mijlocul secolului al XlX-lea, iar în apropierea intrării se află Casa domnească, adăpostind şi sala de recepţie decorată cu ample arcade gotice, transformată de mulţi ani în muzeu.

Constantin Severin – Imperiul Sacru.

Mănăstiri şi biserici din nordul Moldovei

Pe aceiaşi temă:

Mănăstirea Dragomirna

Mănăstirea Dragomirna, o şcoală de artă şi spiritualitate creştină

Şcoala de artă şi spiritualitate creştină de la Dragomirna

Cuviosul Paisie a stat 12 ani la Mănăstirea Dragomirna