În afara recuperării frescelor originare atât de bine păstrate, de o prospeţime incredibilă, din gropniţă, naos şi sfântul altar, proiectul din anii 1997-2000 a avut în paralel şi alte obiective: cercetări arheologice în interiorul bisericii şi în incintă, crearea unui sistem modern de încălzire pe sub noua pardoseală de cărămidă, refacerea acoperişului de şiţă, restaurarea celor două turnuri de colţ ale incintei şi acoperirea lor cu şiţă etc.

Biserica de dimensiuni monumentele (30 de metri lungime, aproape 30 de metri înălţime şi 9 metri lăţime în dreptul absidelor) este construită în plan triconc amplu şi se remarcă prin eleganţa proporţiilor şi armonia volumelor, dar şi prin imensele ferestre gotice din pridvor şi pronaos, care dau naştere la efecte luminoase şi simbolice unice prin acel joc elevat dintre gol şi plin. Intrarea în gropniţă se face printr-o uşă cu ancadrament în stil renascentist, acea împletire elegantă de linii drepte şi curbe, formele şi profilurile influenţate de Renaşterea italiană fiind pentru prima oară prezente la o biserică din Moldova.

Picturile din naos şi sfântul altar, realizate în cadre rectangulare de mari proporţii şi îmbinate într-o înlănţuire nemaivăzută de scene simbolice pline de lumină suprafirească şi dramatism, unele absolut noi în iconografia creştină, sunt cu adevărat punctul central al sfântului lăcaş, despre care se va mai vorbi şi scrie mult de acum înainte. De neuitat sunt splendoarea luminii care izvorăşte din aceste făpturi aproape ireale, ritmurile melodioase ale siluetelor, modelajul mai rotund şi mai intim al formelor decât în pictura bizantină, încă un ecou al artei renascentiste, minuţioasa execuţie a costumelor, şi chipurile de o expresivitate iluminantă. Unul dintre secretele reuşitei de excepţie a vechilor zugravi ai bisericii constă fără îndoială în mânuirea culorilor, acele ocruri brun- roşcate sau galbene, verde de pământ, siena arsă, albul pur sau extraordinara gamă de gri-uri, care amplifică profunzimea şi exaltarea unor viziuni religioase.

Importanţa frescelor interioare aduse recent la lumină în gropniţă, naosul şi sfântul altar al mănăstirii este reliefată şi în lucrarea Mănăstirea Probota, publicată de Tereza Sinigalia şi Voica-Maria Puşcaşu, la Editura Meridiane, în anul 2000: Ceea ce este însă cu adevărat spectaculos este calitatea excepţională a picturii originale descoperite, atât sub raport plastic, cât şi tehnic (…). Cele două specialiste consideră pe bună dreptate că repictarea din anii ’40 ai secolului al XlX-lea a salvat pictura originală.

Undeva, în partea dreaptă a sfântului altar, Sfântul Ioan Gură de Aur poate fi văzut cu un cuţitaş în mână, tăind mâinile Mântuitorului şi aşezându-le pe Sfântul Disc. Cei care vor merge la Probota se vor înfrupta din povestea fără sfârşit a Pruncului Divin, din darurile negrăite ale unor mâini de zugrav anonim prin care a lucrat Dumnezeu cel Vechi de Zile.

Constantin Severin – Imperiul Sacru.

Mănăstiri şi biserici din nordul Moldovei

Pe aceiaşi temă:

Mănăstirea Probota

Mănăstirea Probota – Capela Sextină a Moldovei

Numele autorilor capodoperelor de la Probota au rămas până în prezent necunoscute

Dosoftei s-a călugărit la Mănăstirea Probota

În timp ce picta tavanul Capelei Sixtine, între 1508 şi 1512, Michelangelo îşi descria astfel, într-un sonet, dulcea penitenţă datorată efortului supraomenesc de a întrupa veritabile copii ale perfecţiunii lui Dumnezeu din poziţii adeseori imposibile: Cu barba-n cer, cu pieptul de harpie, / Pe gheb susţin povara cefei grele, / Mi-i faţa ca pestriţele podele, / Când pensula se scurge în prostie… Din păcate, numele autorilor capodoperelor de la Probota au rămas până în prezent necunoscute, dar putem bănui că ispravnicul lucrării, Grigorie Roşca, văr al lui Petru Rareş şi primul egumen al sfântului lăcaş, ulterior mitropolit al Moldovei, nu era străin de conceperea grandiosului program iconografic şi probabil mâna sa nu a ocolit nici pensula.

Ctitoria lui Petru Rareş, domnitorul căruia i se datorează amplul program iconografic al frescelor exterioare care fac faima nordului Moldovei şi României, a fost sfinţită în 1530, an în care a fost ridicată şi biserica de la Humor. Aceasta este de fapt a treia mănăstire construită în această frumoasă zonă, prima fiind realizată din lemn de stejar la sfârşitul secolului al XlV-lea, cunoscută sub numele Sfântul Nicolae din Poiană. Ştefan cel Mare a zidit în apropiere o a doua mănăstire, de piatră, destinată a fi necropola părinţilor săi, Bogdan şi Oltea, denumită de arheologi Probota Veche, ale cărei ruine se mai păstrează şi astăzi la circa 200 de metri de impozantul ansamblu actual. La Probota Veche, arheologii au descoperit de fapt ruinele a două biserici, una fiind pictată şi în exterior, ambele distruse de alunecări de teren. Necropola voievodală de la Probota a provocat rumoare în rândul ierarhilor vremii, deoarece domnii erau îngropaţi până atunci numai la Bistriţa şi Putna. Ş-au făcut besearecă de iznoavă, ca mai ghizdavă şi mai înfrămăşeţea, afirma despre aceasta episcopul Melchisedec la sfârşitul secolului al XlX-lea.

În decursul timpului, s-a instituit aici o viaţă monahală autentică, cu respectarea normelor, cu monahi plini de smerenie şi evlavie, fapt dovedit şi de ridicarea din rândul acestora a numeroşi episcopi şi a trei mitropoliţi: Grigorie Roşca, Gheorghe Movilă şi Teodosie Barbovschi. Datorită puternicelor ziduri de apărare cu drumuri de strajă şi contraforturi înălţate ulterior, aici se păstrau şi averile unor boieri, ca într-un fel de bancă a Moldovei medievale. Aflarea acestui lucru a provocat însă numeroase atacuri din partea tâlharilor, la sfârşitul secolului al XVI-lea mănăstirea ajungând într-o stare jalnică.

Ea a fost refăcută de domnitorul Vasile Lupu în anul 1646, dar lucrările au continuat şi în timpul domniei lui Dabija Vodă. Două puternice cutremure, din 1790 şi 1893, au distrus complet numeroase construcţii din incintă, unele deja abandonate de călugării tot mai puţin numeroşi, iar lucrările ulterioare de refacere au desfigurat-o practic, deoarece au fost înzidite marile ferestre în stil gotic, a fost schimbat aspectul original al clisiarniţei, iar gropniţa, naosul şi sfântul altar au fost pictate în 1844 în culori de slabă calitate şi într-un stil neoclasic apropiat de kitsch.

Sărbătorirea a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, în 1904, a atras atenţia asupra stării deplorabile a principalei ctitorii a fiului lui Ştefan cel Mare, semnal lansat mai ales de istoricul Nicolae Iorga, cel care a adus aici placa de mormânt a mamei celui mai faimos domn al Moldovei, Oltea.

Constantin Severin – Imperiul Sacru.

Mănăstiri şi biserici din nordul Moldovei

Pe aceiaşi temă:

Mănăstirea Probota

Mănăstirea Probota – Capela Sextină a Moldovei

Dosoftei s-a călugărit la Mănăstirea Probota

Picturile din naos şi altar, punctul central al sfântului lăcaş